Excursie de weekend: vulcanii noroioşi şi focurile vii

   O maşină. O excursie de o zi. Două fenomene ale naturii rar întâlnite. Şi câteva bonusuri pe drum.

   Primul fenomen – unic în Europa – se află la 22 km de Buzău(adică doar 122km de Bucureşti), la Berca, şi este denumit simplu Vulcanii noroioşi. Nu se poate să nu fi auzit de ei. Dacă în urmă cu 10 ani urcai pe un drum plin de bolovani şi trebuia să faci 5 opriri pentru că fierbea motorul, acum totul este asfaltat, intrarea costă doar 2 lei pentru elevi şi studenţi şi 4 lei pentru adulţi. Ai voie să bagi degetul  prin bulele de noroi ,dar deşi nu fierbe ca un vulcan cu lavă încearcă să te limitezi doar la asta. Paznicul se plângea că a trebuit să scoată cu o săptămână înainte un copil şi un căţel din unul din vulcani.

   De acolo porneşti de-a lungul Buzăului spre Săpoca, trecând prin Pleşcoi, locul de unde provin faimoşii cârnaţi. Din Săpoca urmezi valea Slănicului pe direcţia Beceni – Vintilă Vodă – Mânzăleşti . Şi te opreşti momentan acolo pentru că zona este o adevărată minunăţie. În primul rând, undeva pe partea dreaptă a drumului, se înalţă un masiv care pare din sare (e de fapt din tuf vulcanic) denumit  Piatra Albă – Grunjul. Câţiva metri mai departe se odihneşte un deal care la prima vedere nu pare să aibă nimic special.Doar nişte pământ acoperit cu zăpadă, te gândeşti. Asta bineînţeles până îţi dai seama că afară de fapt e soare (sau plouă…după noroc) şi tu poţi să stai în pantaloni scurţi. Este muntele de sare de la Mânzăleşti. Dacă ai timp de piedut îndepărtează-te de şosea spre inima muntelui. Apa sărată care udă muntele a creat un peisaj care pare ireal.

   Treci  de acest munte şi la aproximativ 1 km faci un mic ocol la dreapta pe drumul spre complexul Meledic. Înaintând spre lacul cu apă dulce, intri direct într-o poiană cu mai multe sculpturi în lemn. Continuând poteca spre lac ar trebui să ajungi la Peştera Meledic, care însă este blocată momenta din cauza alunecărilor de teren. În zonă am descoperit un alt fenomen care mi s-a părut destul de ciudat: în locul fostei tabere de sculptură în lemn câţiva bolovani aveau o puzderie de scoici încrustate în ei, ceea ce le dădea un aspect extrem de ciudat, dat fiind că era pe un deal la 400 km de mare. Originea scoicilor nu am descoperit-o încă. Dacă ajungi la o oră târzie, poţi înnopta fără griji acolo. Am găsit un scurt reportaj de la Realitatea TV care sigur te va convinge să te abaţi putin din drum pentru acest complex.

   După ce revii pe drumul principal, treci de Lopătari şi te îndrepţi spre Gura Teghii. Atenţie, acolo nu se poate ajunge decât cu un 4×4. Până la Terca însă, locul unde se află focurile vii – al doilea fenomen care merită într-adevăr efortul – ajungi, cu chiu cu vai, şi cu o masină obişnuită. Am citit pe mai multe bloguri că drumul este absolut impracticabil sau că pe timp de ploaie nu ai nicio şansă, dar ţin să precizez că am ajuns acolo cu un ford focus foarte jos, pe o ploaie torenţială. Indicatoare nu prea există (4 la număr, dacă te uiţi foarte atent), deci sportul obişnuit în România denumit ‘întreabă un localnic’ este imperativ.  Acelaşi lucru se întâmplă şi o dată coborât din maşină pentru a urca dealul spre focul viu. Aici nici nu a existat vreodată un semn, nici măcar o săgeată lipită de un pom.
   Cea mai avantajoasă soluţie este să investeşti vreo 5 lei într-un ghid localnic. De obicei copiii sunt mai mult decât dornici să arate calea. Pe noi ne-a îndrumat un bătrânel ce locuia la poalele dealului care s-a oferit să ne ajute pe ploaia torenţială pentru că <<sigur nu o să nimeriţi drumul>>. Şi ne-am fi învârtit mult şi bine într-adevăr. Septuagenarul s-a dovedit mai sprinten decât noi prin torenţi şi urcuşuri noroioase. Dacă te aştepţi la un drum uşor o să fii dezamăgit – cam 30 de minute urci fără încetare, iar pe o vreme ploioasă şansele sunt mici să nu pici măcar o dată în noroi. Merită însă toată truda. Peisajul este foarte frumos, mai ales pentru cei obişnuiţi cu betoanele unui oraş ca Bucureştiul, pentru că oriunde îţi întorci ochii vezi verde. Recompensa se găseşte însă pe culme, unde descoperi câteva flăcări ţâşnind direct din pământ. Focul arde tot timpul, chiar pe ploaie sau ninsoare, şi călăuza noastră ne spunea că ardea şi pe vremea bunicului său. Probabil e mai frumos pe timp de noapte, cu o frigăruie în mână, dar atenţie că pe acolo umblă urşii.